Adolph von Menzel: Piazza d'Erbe in Verona - 1884
Mit besonderem Dank an den von mir sehr geschätzten Schriftsteller und Lyriker Wolfgang Hermann.
Wie Aderwerk gehn Straßen durch die Stadt,
Unzählig Menschen schwemmen aus und ein.
Und ewig stumpfer Ton von stumpfem Sein
Eintönig kommt heraus in Stille matt.
Georg Heym (Die Stadt, 1911)
Der große Wald umschließt die Westflanke der Stadt
Der große Wald umschließt die Westflanke der Stadt
von dort dringen Stimmen tief in die Häuserschluchten
für die einen ist es ein Flüstern, andere
erschaudern von Kichern, Scharren, Seufzen.
Man ist sich einig in der Stadt, dass die Zeit der Gespenster
vorbei ist. Vielleicht erklären sich die Geräusche
durch die instabile Wetterlage, eine Käferplage,
die große Dürreperiode. Warum sollte
der Wald über der Dürre nicht
ebenso verrückt werden wie die Schwachen
in der Stadt? Früher hätte sich der Verdacht als böses Gerücht
zerstreuen lassen. Heute lauschen Mikrofone
in jeden Winkel, erspähen nie ruhende künstliche Augen jede
Bewegung. So hört das Flüstern und Scharren
über sensible Drähte auch, wer sonst nichts
hört. Es rumort in der Stadt. Die am anderen Ende
wohnen, verstehen die Aufregung nicht. Andere
packen schon die Koffer. In Aufzügen, Hinterhöfen,
in stillen Winkeln wird gemunkelt. Niemand weiß
Genaues, doch nun heißt es, die Zeit des Handelns
sei gekommen.
Der letzte Weise aus dem großen Krieg versichert
über Draht, der große Wald sei, anders als damals,
keine Gefahr, keine feindliche Macht rücke an. Es mangle
dem Wald nur an Regen, daher die unwirtlichen Laute.
Doch kaum einer hört noch zu, der Furor rast
von Ecke zu Ecke, von Tür zu Tür. Die Stadt bäumt schon
sich auf, windet sich, und am Ende dieses Tages der Angst
bleibt nur ein alter ausgesetzter Hund, der hungrig über
den Platz der Himmlischen Helden humpelt.
Wolfgang Hermann
Urbanepoche …
es waren ihre guten Zeiten, als Pegasus - in seiner Vanität -
mit Lobgesang, Edelsubstantiven und Trance einer Selbstbesinnung,
sich in supranaturalistischen Träumen verewigt hatte,
- Ketzer nannten es Alibi, Weltideal die Amtierenden -
eine historische Proklamation des bloßen Geistes,
errötet, anonym stehend in Wiederholungszwang …
Irregularitäten - inmitten von Regeln - flossen aus sich heraus,
frevelten das letzte Gedicht und ritten den himmlischen Schimmel,
es blieb - für lange Zeit - nichts als Wortkargheit, fast Schweigen …
Delk Danwe
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
trec străzile prin oraș ca niște vene,
oameni nenumărați se preling încolo și-ncoace
și mereu tocit tonul existenței tocite,
se naște monoton un mat și tace.
Georg Heym (Orașul, 1911)
Marea pădure înconjoară flancul de vest al orașului.
Marea pădure înconjoară flancul de vest al orașului,
de acolo pătrund voci, adânc, în defileurile urbane,
o șoaptă pentru unii, alții se-nfioară
de chicoteli, oftaturi, de zgârieturi.
De acord toată lumea urbană, că vremea fantomelor
a trecut. Poate se explică zgomotele
prin condiția meteorologică instabilă, o ciumă de gândaci
sau o mare secetă. De ce n-ar înebuni pădurea
din cauza secetei, la fel ca cei slabi
din oraș? Înainte, suspiciunea se putea-mprăștia
ca un zvon rău. Azi, ascultă microfoane
în fiecare colț, ochi artificiali, ce nu se odihnesc niciodată,
spionează fiecare mișcare. Aude așa șoapte și zgârieturi
și cel ce deobicei nu aude nimic.
E o rumoare-n oraș. Cei ce locuiesc la capătul celălalt
nu înțeleg agitaţia. Alţii-și fac deja bagajele.
Se zvoneşte prin lifturi, curți, în colţuri liniştite.
Nimeni nu stie nimic exact, dar se spune acum,
c-a venit timpul de acționat.
Ultimul înțelept, al marelelui război, asigură
prin sârmă, că marea pădure, altfel de cum era atunci,
n-ar fi niciun pericol, nici o avansare a unei puteri ostile.
Ar fi doar o lipsă de ploaie, de aici și sunetele neospitaliere.
Dar nu mai ascultă aproape nimeni, furoarea se avântă
din colț în colț, din ușă în ușă. Orașul se răscoală deja,
se zvârcolește și la sfârșitul acestei zile pline de frică,
rămâne doar un câine bătrân abandonat,
ce şchiopătează flămând prin piața Eroilor Cereşti.
Wolfgang Hermann
epocă urbană...
erau vremurile lor bune când Pegasul - în vanitatea lui -
se imortaliza în vise supranaturale,
cu ode, substantive nobile și o transă de autoreflecție,
- ereticii o numeau alibi - idealul lumii, funcționarii,
o proclamație istorică a spiritului nud,
roșind stând - și anonim - în constrângerea repetării ...
nereguli - în mijlocul regulilor - se revărsau din ele însele,
huleau ultimul poem și călăreau calul alb ceresc,
rămăsese – pentru multă vreme -
nimic altceva decât o taciturnitate, aproape tăcere...
Delk Danwe